Dilema veche are in numarul curent o deosebit de interesanta abordare a ruralitatii in care diversi autori analizeaza si interogheaza perceptia contemporana asupra satului cu toate contradictiile de rigoare (Ruralitatea autohtona sau Bai, tarane!). Un articol despre costumul popular este semnat de istoricul Adina Nanu intr-o perspectiva idealista insa mai putin realista intrucat scoaterea din contextul costumelor purtate in regiunile care inconjoara România si al costumelor de la diversele curti domnesti, altele decat cele boieresti locale stirbeste perspectiva corectitudinii istorice. Articolul se termina cu o sentinta:
"O măsură care se impune este educarea tineretului ca să înţeleagă şi să iubească ceea ce vede la Muzeul Ţăranului sau la Muzeul Satului, dar şi ce mai găseşte prin lăzile străbunicilor. Şi să nu mai suporte kitsch-urile spectacolelor de televiziune, în care muzica populară e cîntată în ţinute caricaturale, fustă mini, decolteu maxi şi machiaj deochiat."
Aceste aparitii nu sunt autentice daca le comparam cu ceea ce se pastreaza la Muzeul Taranului Roman si cu modelele pe care le cunoastem din secolul al XIX-lea. Dar oare, a respecta cu sfintenie acel presupus ideal nu inseamna de fapt a-l imbraca pe om intr-un costum de "carnaval", a-l "masca" sau altfel spus a "anima" o silueta din Muzeu? Orice forma vestimentara este supusa normei si evolutiei vietuind intre traditie si reinterpretare (ceea ce oamenii poarta de fapt). Caracterul este dinamic nefiind pur vizual ci dat de modul in care haina este purtata respectiv intelesurile asociate acestui mod.
Fusta nu era scurta (dar nici prea lunga, vezi imaginea de jos din muzeu), insa azi toate femeile poarta fuste scurte fara ca acesta sa mai fie vreun soc. Costumul popular era in primul rand expresia cotidianului fiind mai putin legat de canoane precum costumul sacerdotal. Exista si in varianta ceremoniala iar diversitatea ornamentala atesta aceasta libertate stilistica exprimata intr-o arie geografica restransa. Orice forma vestimentara are la origine un set de functii care ii justifica si modeleaza existenta insa uneori acestea se pierd sau se metamorfozeaza. In cazul costumului popular romanesc ratiunea sa prima de a exista s-a pierdut demult.
Poate pare bizar, insa decolteul si senzualitatea sunt parte integranta a bluzei romanesti feminine, cel putin comparativ cu alte costume. Faptul ca ai un snur care iti permite sa reglezi largimea spune multe despre modul in care ia putea fi purtata in secolele trecute. Compararea cu alte costume populare regionale arata ca in Tarile Romane costumul popular era mai lejer si mai "transparent" privirii, formele feminine mai accesibile ochiului. O ie tesuta simplu, cu putine ornamente (sau chiar borangicul), purtata peste corpul gol avea mai multe sanse de a dezvalui decat costumul rusesc bogat ornamentat, cu sarafan si o broboada peste cap si umeri. Femeile purtau uzual doar "bluza", nu existau multe suprapuneri de straturi care sa puna o bariera intre exterior si corp - alte natii au jachete sau veste inchise, o alta rochie peste, sal din dantela incrucisat peste piept, etc (subiectul e mai larg, nu il detaliez acum). Faptul ca fetele azi se dezgolesc mai mult nu e decat o evolutie fireasca a costumului si mai mult de atat, o expresie a societatii contemporane. Romancele se "dezbraca" mai mult si nu e prima data in istorie cand o fac.
Aceste costume pe care Adina Nanu le acuza de kitsch nu sunt altceva decat o manifestare a "spiritul" national contemporan. Autoarea isi incepe articolul despre portul istoric spunand ca "Privind cu atenţie oricare costum naţional, silueta de ansamblu dezvăluie idealul uman către care tindeau femeile şi bărbaţii,.." Modul in care costumul romanesc este purtat azi reflecta idealul contemporan de frumos al romancei. Daca subscriem sau nu la acest ideal este deja o chestiune personala insa "idealurile" unei epoci nu depind de noi.
Am ales o serie de carti postale de la inceputul secolului XX cu romance in port traditional (si nu ceremonial) pentru a reflecta acest aspect inerent al seductiei in cotidian. Aceste imagini cu femei simple ne arata ceea ce i se infatisa calatorului strain prin Europa care descoperea dupa multe corsete si jupoane apretate un altfel de lume in tarile romane. Aceasta goliciune, lejeritate si dezinvoltura a femeilor din Romania, azi transpusa la TV nu este o inventie a societatii contemporane si nici a unui plan monstruos care isi propune inlocuirea adevaratelor valori cu kitsch-ul.
Revenind la aceasta manifestare a seductiei in costumul autohton, imi reamintesc una din fotografiile pe care am descoperit-o la Paris, in albumul Expozitiei Universale de la 1889 - un grup de romance in costum national pozand foarte lasciv in pavilionul României unde se amenajase un fel de cârciuma autohtona pentru vizitatorii straini. Exemplul e anecdotic, dar fiecare epoca are propria viziune despre frumusete si seductie.
Ne putem intreba naiv daca machiajul este incompatibil cu portul national. Aceasta forma de ornamentare temporara a corpului, la fel de veche ca umanitatea, nu a fost accesibila tuturor intrucat prepararea produselor cosmetice sofisticate este o activitate dificila si oneroasa prin materiile prime folosite. Machiajul a fost mult timp apanajul celor bogati insa si aceasta industrie a inceput sa se democratizeze treptat odata cu secolul al XIX-lea. Sunt convins ca daca tarancile ar fi avut la dispozitie ruj, pudra si creion de ochi in diverse culori nu ar fi ezitat o clipa sa le foloseasca. Texte de secol XIX atesta ca aceste produse de infrumusetare aduse de la turci trezeau aceleasi pasiuni printre romance ca azi in paralel cu criticile aferente. Azi, machiajul e parte integranta din viata femeii si multe romance nu ezita sa-l aplice in mod strident. Inainte de 1945, ruj se scria inca "rouge" iar machiaj se scria "maquillage" in revistele vremii. Produsele au intrat tardiv si dificil in societatea noastra iar pentru unii patrunderea in "Sancta Sanctorum" a spiritului national echivaleaza cu o blasfemie. Aparitia lor in preajma costumului popular e absolut fireasca si autentica in raport cu zilele noastre. Acele fete machiate, coafate si decoltate .... asa sunt si cand se dezbraca de portul popular dupa iesirea din studio. A nega aceasta realitate si a vorbi in termen de bine si de rau reflecta o atitudine naiva - istoria costumului e plina de asemenea "excentricitati" devenite ulterior norme.
Ne putem intreba naiv daca machiajul este incompatibil cu portul national. Aceasta forma de ornamentare temporara a corpului, la fel de veche ca umanitatea, nu a fost accesibila tuturor intrucat prepararea produselor cosmetice sofisticate este o activitate dificila si oneroasa prin materiile prime folosite. Machiajul a fost mult timp apanajul celor bogati insa si aceasta industrie a inceput sa se democratizeze treptat odata cu secolul al XIX-lea. Sunt convins ca daca tarancile ar fi avut la dispozitie ruj, pudra si creion de ochi in diverse culori nu ar fi ezitat o clipa sa le foloseasca. Texte de secol XIX atesta ca aceste produse de infrumusetare aduse de la turci trezeau aceleasi pasiuni printre romance ca azi in paralel cu criticile aferente. Azi, machiajul e parte integranta din viata femeii si multe romance nu ezita sa-l aplice in mod strident. Inainte de 1945, ruj se scria inca "rouge" iar machiaj se scria "maquillage" in revistele vremii. Produsele au intrat tardiv si dificil in societatea noastra iar pentru unii patrunderea in "Sancta Sanctorum" a spiritului national echivaleaza cu o blasfemie. Aparitia lor in preajma costumului popular e absolut fireasca si autentica in raport cu zilele noastre. Acele fete machiate, coafate si decoltate .... asa sunt si cand se dezbraca de portul popular dupa iesirea din studio. A nega aceasta realitate si a vorbi in termen de bine si de rau reflecta o atitudine naiva - istoria costumului e plina de asemenea "excentricitati" devenite ulterior norme.
Un alt subiect e legat de violenta machiajului. Faptul ca tinara a simtit nevoia de a folosi culori puternice si o delimitare clara a trasaturilor fetei nu reflecta altceva decat faptul ca a simtit forta ornamentului din costum si inconstient a dorit sa-l prelungeasca, sa creeze unul nou de aceeasi intensitate cromatica. Sunt numeroase ii romanesti intens ornamentate prin broderie care creeaza suprafete similare cu decoratia pictata a vaselor. Ceea ce multi numesc kitsch nu e altceva decat manifestarea latenta a unei forte artistice a celui care poarta costumul dar caruia ii negam accesul la valoare. Este dorinta de "infrumusetare". Tot un articol din Dilema Veche infatiseaza modul in care casa maramureseana este ornata in abundenta la interior cu textile. In acest context pur decorativ ne punem firesc intrebarea de ce chipul femeii ar trebui sa fie nemachiat iar parul simplu? Compozitional este nenatural insa acum 200 de ani femeile nu aveau paletele de machiaj pentru a intregi migalos ansamblul asa cum o pot face azi.
Respingand ideea unei carciumarese in port oltenesc, decoltata si descheiata bine, machiata, parfumata, cu fusta scurta si picioarele frumos bronzate pe care am acuza-o de kitsch .... ma intreb ce imagine ar fi oare pe plac pentru a se inscrie in niste iluzorii valori morale de autenticitate? O femeie autentica din popor, smerita si acoperita pina la gat, cu mainile arse de soare si de pamantul pe care il lucreaza din greu, cu o fusta lunga pentru a-i acoperi picioarele suferinde de la munca grea a campului si cu o bluza din panza groasa care ascunde orice forma si nu naste nicio dorinta carnala? Probabil majoritatea criticilor ar dori o mai mare modestie tot asa cum Coco Chanel considera ca genunchii sunt cea mai oribila parte a anatomiei feminine. Idolatrizarea trecutului si aceasta forma de venerare a unor "moaste" purtatoare de valori ne afunda si mai mult intr-o lume iluzorie rupta de realitate. Oamenii sunt acuzati de incultura si de distrugerea valorilor dar se uita cu nonsalanta ca acei creatori ai costumului popular din veacurile trecute erau persoane fara scoala, chiar cea primara.
Disparitia costumului popular si caricaturizarea lui in confectii de serie e un fenomen pe care alte tari au inceput sa-l resimta inca de la finele secolului al XIX-lea. De exemplu, traditionalul costum german era deja in anii 20-30 un produs de serie cumparat prin cataloage de taranii din cele mai indepartate colturi ale tarii.
Fotografiile romanesti de secol XIX ne arata ca si in tara noastra portul nu a ramas strain influentelelor si modei iar modul firesc al oamenilor de a purta o haina nu corespunde neaparat cu varianta idealizata din muzeu tot asa cum imaginea idealizata a romanului e asa de departe de experienta cotidiana.
Poate adevarata drama a costumului popular nu e lungimea fustei si decolteul ci modul in care este el realizat, faptul ca nu mai exista persoane capabile de un artizanat de valoare si nu de ornamente simplificate realizate la masini de brodat chinezesti. Obiectele se pot conserva si reproduce insa drama incepe cand cei care au o bruma de cunoastere dispar.
imagine: Costum popular in 1917 si costume traditionale din Oltenia
Fotografiile romanesti de secol XIX ne arata ca si in tara noastra portul nu a ramas strain influentelelor si modei iar modul firesc al oamenilor de a purta o haina nu corespunde neaparat cu varianta idealizata din muzeu tot asa cum imaginea idealizata a romanului e asa de departe de experienta cotidiana.
Poate adevarata drama a costumului popular nu e lungimea fustei si decolteul ci modul in care este el realizat, faptul ca nu mai exista persoane capabile de un artizanat de valoare si nu de ornamente simplificate realizate la masini de brodat chinezesti. Obiectele se pot conserva si reproduce insa drama incepe cand cei care au o bruma de cunoastere dispar.
Ti-a placut articolul? Inscrie-te pentru noutati parfumate exclusive de la Paris si nu uita sa activezi emailul.
